așa că m-am aruncat în largul miriștii
ca într-o viață... cât de primitoare?
mi-am păstrat zâmbetul
de capetele albe am ținut
lăcustele... șerpii sâsâindu-mi numele
din lipsa lor de poveste i-am ademenit
spre locul fantastic unde mușcătura
nu moare

m-am îndepărtat m-am îndepărtat...
testându-mi limitele
felul în care îmi puteam face invizibil trupul... durerea
cu bagajul minuscul... mică dumnezee
a spicelor arse și-a mâinilor ridicate
a oamenilor mai ales cărându-și tristețile
singurătatea drumului fără de cireși

până în locul ăla m-am îndepărtat acolo unde lovitura tunului
face scrum îngerii ochii păpușilor... ai copiilor


dar Mama era Dumnezeul meu
nici măcar n-am simțit
când
am
m
u
r
i
t.