Timpul, ca o oglindă, îmi măsoară distanța
dintre ultima și cea mai din urmă imagine
adăugând ființă neființei în care sunt,
reflectând din ochii ce-i oglindește
infinit în orizontul ce ascunde
lumină în umbra luminii.

Timpul privirii mele din oglindă,
groparul ființei care mă adâncește,
îmi e vederii orbirea ce dăruie nimic
chipului meu infinit din fiind nimicului.

În oglindă din timp îmi încolțesc spații
care se întorc din inima devenirii
ca orizonturi când mă privesc.