să merg înainte fără încetare să văd dincolo de mine

fețe ticsite de indiferență fețe înrămate statui cărora doar porumbeii le asigură un oarecare aer vital
fețe inexpresive care nu vor putea fi imortalizate pe pânze
fețe cu storurile speranței trase bine pe ochi

pe câțiva i-am tras de mânecă de urechi le-am arătat obrazul le-am făcut semne indecente
nicio replică manevranți de nepăsare acari ai tristeții
merg printre ei pe un peron necunoscut
înaintez până ce prin frecare de toate nimicurile mă împuținez
hainele curg de pe mine sunt tot mai mică mai nevăzută mai neimportantă

merg printre cocoșați printre trupuri cenușii
luminile scad lent până la întunericul cel mare
o bucurie șubredă se mai ține pe picioare în bătaia vântului tehnologizat
parcă o și zăresc la pământ în timp ce țin drumul înainte făcându-mă tot mai evanescentă

ultima stație la cer orbitor de luminoasă și primitoare
se văd preocuparea amenajările interioare de bun-simț fețele îngerești fiecare se salută cu fiecare
printr-o ușoară înclinare a capului zâmbete efemeride
Marele Poet declară deschisă ședința cenaclului
punctul pe harta semantică a universului sunt eu