Prin văile albastre răcoare și tăcere,
Doar limpedele tropot în depărtări răsfrînt.
Și iarba ofilită culege-n palme miere,
Cînd slabele răchite bălăbănesc în vînt.

Buclata pîclă toarsă de mușchiuri moi sihastre
Se tîrîie boltită sub delurosul brîu.
Și seara atîrnîndu-și picioarele albastre,
Pe degete se spală în apa din pîrîu.

*

De frigul toamnei aspre nădejdea-i desfrunzită
Ca liniștita soartă pășește calul meu,
De marginile hainei de umblet fîlfîită,
Cu umedele-i buze prinzîndu-mă mereu.

Dar nu mă duc spre lupte sau spre-un tihnit coclaur,
Ci pe ascunse urme colind, cînd ziua lin
Se stinge licărindu-și călcîiul ei de aur
Și-n coșul vremii mele strîng faptele ce vin.

*

În calea mea rugina roșcată se năzare,
Pe culmile pleșuve și colburi ce plutesc.
Amurgul joacă-n iureș de stînci forfotitoare
Și încovoaie luna cum cornul păstoresc.

Lăptosul fum cu vîntul cătunele veghează,
Dar nu e vînt, e numai o zvoană pe furiș.
În vesela-i tristețe Rusia dormitează,
Cu brațele înfipte în galben povîrniș.

E pe aproape casa și bun popas mă cere,
Grădina miresmată cu pătrunjel mărunt.
Pe straturile verzei în sură unduiere,
De sus din cornul lunii cad picături de unt.

Căldura mă momește, simt miros alb de bulcă,
În gînd mușc castraveții cu miez cronțăitor.
Din zări tresare cerul pe șesul ce se culcă
Și de căpăstru scoate din staniște un nor.

Popas, popas, știută mi-i surda-ți vîlvătaie,
În sînge moleșirea ta călătoare-o tac!
Stăpîna casei doarme, iar proaspetele paie
De văduvele coapse mototolite zac.

Mijește. Din mocnita culoare gîndăcie
Încet se lămurește icoana din ungher.
Iar ploaia cu mărunta ei rugă timpurie
Mai ciocănește geamul cu tulburi stropi de cer.

*

Cîmpiile albastre le am din nou în față
Și legănat de iazuri e soarele acum.
Noi bucurii și chinuri azi inima-mi învață,
Cuvinte noi de limbă mi se lipesc duium.

Ca apa tremurîndă în ochi seninul tace.
Lăsînd dîrlogii, calul pășește mai vioi.
Și ultimele frunze, smolite și buimace,
Din poalele lui vîntul le zvîrle după noi.