Lut alb, lut gri și unturi pentru pită cam negre
Pune-ți rogu-te picioarele tale frumoase în mătasea aceasta
Ea este, de fapt, lutul din care îmi făcusem
Mai devreme
Trecutele și viitoarele mele aspre oase, în care m-am așezat
Cu sprâncenele dese, îs
Mulțumit îs
Și numai către oasele tale, vițel privitor înspre răsărit...

Pentru că dragostea mea este numai un castel roșu
Dar și tu ești plină
De perdele mult prea grele, în castelul tău propriu
Este mult țărănesc, în ce îți spun, despre oase și despre castele
Cetăți de oameni, care se vor naște, la tine, în pântec
Depunându-și șirurile de oase și rupându-ți bazinul

Te iubesc, draga mea
Ia, atunci, puțină mătase din mine
Și naște, cu ea, vreo doi sau vreo trei copii mult prea mici
De numai trei sau patru ani, ieri
Și pune-i rogu-te să stea cu piciorușele lor
Grăsune
Chiar în preajma izvorului
Că nu e prea rece
Apa lui
Întoarse-s apele oceanului, înspre sursa râului cea curată

Jurinci june să treacă
Oile să le petreacă
Cu un fel de sabie-n teacă
Ciobanul să zacă
Și cu sprâncenele tăiate
Cu cuțâtul de lapte
Cel, care până în șapte sate, se bate
Ochi în ochi, zbătându-se
Cu ea, numai acoperindu-se
Și zare de lăcrămoară arătându-se

Și apoi, după ce mămăliga cu brânză o vor pune
Din greșeală
Numai în Ulciorul cel mare, de lut,
El se va sparge Și va da, pe din-afară, numai cu apă
Și cred că după ce mi-am văzut, puțin dintr-o parte, osul meu

Numai atunci, să te fi cunoscut.