Îmi cresc necontenite păduri în inimă
Cu rădăcini ce se întind pretutindeni.

Bătăile sale insistă să mi le poarte
Împădurindu-mă tot mai mult de fiece dată.

Oarbă, căutând astfel prin întuneric hrană,
Rădăcina inimii mi se risipește în seară.

În tăcerile ei foind curge prin mine
Putrezind în ceea ce sunt din ceea ce vine.

Însă inimii mele îi cresc păduri și înafară
Dăruindu-i zvâcnirile sale de fiară...

Inima mi se visează o planetă rostogolindu-se
În jurul unui soare a cărui lumină o umple
Cu păduri pe dinafară și pe dinăuntru.