sunt masiv și urât cât umbra unui munte și devin tot mai mult.
apele îmi spală tumultul luminii și apoi mi-l prefac în pământ.
vin rinoceri din întuneric în piei de os și cu ei aduc mamuții
înviați din ghețurile în care au așteptat să crească munții.

noaptea îmbrăcată cu stele și lună se dezbracă de întuneric.
fecioară plină de vise și daruri este în trecerea ei spre nimic.
smaralde, cuvintele devin gândurile altor gânduri oarbe
și se adună împodobind-mă în a lor verde sclipire de salbe.

în pustiul orizont dintotdeauna mă cheamă infinitele căutări
să ajung la capătul luminii și a razelor ce se risipesc în culori.
așa mi s-a spus că amurgul este acolo unde un orb locuiește
și nu este bine să privesc în depărtările în care acesta privește,
că este mai bine să devii un cocor călător spre alte țări calde
decât biet muritor căutând cuvinte vii prin cuvintele moarte.
de aceea doresc să adun comori disproporționate și false,
surogate desuete ce pot deveni panaceu perspectivelor laxe.

în umbra din care încerc să devin altora umbră mă simt.
mai nimic decât nimicul în care mă întind și mă cuprind.
însă, fiindcă și deoarece nu există un cuvânt al tuturor,
mă joc și mă prefac că înțeleg forma sinelui foarte ușor,
ca și cum aș cunoaște o a patra dimensiune prin care devin
urmă de aromă și mireasmă pe buza unei carafe de vin,
mai mult și mai puțin oricând, oricum, dar mai ales oriunde
când în cer, când pe pământ, când obosit de gânduri fecunde…

dar ce mai contează dacă sunt ieri, mânie sau chiar acum?
oricât, oriunde aș fi fost sunt cum nu am mai fost, un nebun
care aleargă pe spinarea de oase mișcătoare a rinocerilor
sau așteaptă înghețat cu mamuții creșterea munților
și plutește spre depărtate țări însorite, cocor îngândurat,
visător și veșnic îndrăgostit de locurile din care a plecat,
mai apăsător decât umbra unui munte și tot mai greu
dăltuind sinergic în piatra din care a fost făcut Dumnezeu.