Unei fântâni înrădăcinată azi în amintire
ce visam că odată purta în pântec stele
i-am smuls din carne inelele de piatră
prin care se cobora spre izvoare.

Și le-am târât prin întuneric spre a zidi
altundeva rădăcini altor ape
și altfel de aripi lichide.

Apoi, i-am curățit lumina din sâmburi
pentru că îmi imaginam că o purtase în carne
ca pe pietrele cu care împresura adâncimi.

Pântecul fântânii din câmpie inelând
mucegăiește în orbul infinit în care-l arunc.

Aștept să vină acela care mă smulge
Spre a sădi în fântâni visul năvodului
Care va pescui din lumina stelelor
Câmpiile peste care îl voi purta.