I-am cerut lui Dumnezeu un răgaz:

timp să sting pădurea de iluzii
să strâng frunzele îngălbenite
să le pun covor pentru frigul iernii
peste inimă.

L-am rugat în gând pentru un răgaz.

Am încă atâtea de dus la capătul drumului!
Tot ce-am plantat încă n-a crescut îndeajuns.
Are nevoie de soare și de grijă.

Înțelepții vin și mă sfătuiesc să tac
Să nu cer,
Să nu întind mâna și nici gândul.
Să nu aștept de sus un licăr de lumină.

De ce i-aș asculta?

Acum
sunt aproape singur în mijlocul unei săli goale
Fotoliile s-au eliberat pe rând
așteaptă cu răbdare
alți spectatori

Îmi înfig adânc unghiile în pânza zilei
Mă agăț de orice fir răzlețit
Merg cu încredere până la capăt

Răgazul îl știe numai Dumnezeu...