Este ora în care timpul năvălește ca o uitare,
așa cum o face mereu la această oră în care
mi-e frică mereu să îl privesc cum mă învăluie
deșirându-mă în șirul din care în sine se năruie.

Însă, orice oră comportă în sine un timp relativ.
O călătorie împărțită dintr-un nesfârșit instinctiv.
E calea pe care mereu mi-am dorit să o urmez,
care tușează linii rotind pendulul în același sens.

E uitarea în care ora se desenează pe sine uitând
rostogolindu-și sinele prin timp ca pe un gând,
care din pădurea timpului câmpii își defrișează
spre a genera vise gândului ce nu mai visează.