Lui Ovid Caledoniu


Prietene, când umbra serii sure
Va coborî sunând dinspre pădure
Şi când pe munţi o stea de-argint va bate
Cu deget umed în singurătate,

Aprinde amintirii o făclie
Şi-nchide geamul de la răsărit,
Va fi pe sticlă chipul meu lipit
Ca o icoană galbenă şi străvezie.

Să nu te sperie ochii mei de lut,
Din albul lor tot luciul s-a pierdut -
Şi nici pe fruntea mea pământul greu
Să nu te-nşele: mortul sunt tot eu.

Voi ciocăni cu deget ud în geam
Şi ca un vânt va plânge veşnicia.
Era o noapte clară şi iubeam
Şi eu şi tu, femeia, poesia.

Ne-am îmbătat de glorie ca munţii
Şi am sorbit întreg potirul frunţii,
Ne-am risipit amarul prin poeme
Şi-am râs de tonţi, de proză şi de vreme.

Şi iată-acum, privirea mea te doare,
Tu scrii cu mâna albă pe hârtie
Aceleaşi versuri de melancolie,
Aceleaşi ritmuri sincere şi clare.

În lumea mea nici nu mai pot să scriu,
Condeiul meu e-un plisc de cucuvae
Şi când îţi bate luna în odae
Eu fac lectură nopţii din sicriu.

Dar nu voi sta prea mult în sihăstrie.
Căci vom trăi curând pe-acelaşi plai
Şi sub coperta nopţilor de Mai
Vom scrie-un tom „Despre prietenie".