Îmi lipsește ploaia
într-un oraș cu ochii roșii, acoperit de fum,
gol pe interior și plin de regrete.

Îmi lipsește ploaia
de fiecare dată când urletul inimii mele
e acoperit de claxoane și vâjâitul trotinetelor.

Îmi lipsește ploaia
când serile rămân blocate în timp
și nu mai scap de ecoul de pe casa scării.

Îmi lipsește ploaia
cum îmi lipsea prima iubită din liceu.
Eu pe străzi, ea în apartamentul familist din Floreasca,
a cărui împărțire o țin minte și acum.
Îmi umplea mintea cu târșâitul pașilor
pe care i-l ascultam prin telefon
și lipsa ei era amprenta care mă îngropa în somn.

Îmi lipsește ploaia
ca ventolinul unui astmatic blocat în metrou, la oră de vârf.
Mă scurg că o clepsidră pe podeaua primului vagon
cu ochii săgetând și așteptând să oprim la Universitate.

Sunt singur pe balcon, conduc ca un nebun,
mănânc ca un spart, vorbesc ca un apucat.
Dumnezeu știe că îmi lipsește ploaia.