îmi amintesc cum mă priveai în acea ultimă toamnă
în ochii tăi se luptau flăcările amurgului
brațele tale mă înconjurau strâns ca o iederă
cădeau frunze din cerul nostru iar glasul tău
era cald și umed dar nu-mi putea domoli setea

păream nemuritori și atât de tineri
copii jucându-se liber în renașterea sfântă a inimilor
mereu visători și febrili iar ora suna cristalin
și cerul era o amintire fidelă a culorilor
în care ne învârteam în ore de dragoste
atât de subtile și spațioase
viața era de o claritate absolută suspendată în eternul
moment al acelui prezent
bucuria noastră era explosivă ca fuga unor cai sălbatici

poate nimic nu a murit încă poate e doar confuzia
armonică a schimbărilor în toamna care are
mereu un zgomot de călătorie în urechi
poate încă mai păstrăm în noi vântul acela
care împrăștia peste noi frunzele
deși vârfurile castanilor rămâneau verzi

poate suntem aceiași copii care stau la rând
pe terasa timpului cu brațele deschise
așteptând să prindă iar daruri căzute din cer
neștiind că cerul se deschide pentru fiecare
doar o singură dată