(Poezie de tip Sonet, IX.)


E catifea de-a prostul mult prea albă
În gândul tău de tors și-s de mirare
Când, mult prea tristă, te arăți în zare
Purtând, sub braț, din coșul tău cu nalbă.

Împiedicatele călcâie, stau spre tine
C-un roi frumos de fete și-s băieții
Ce te urmează, reavăn, ca sticleții
Sunt stoluri de copii, ți-s paseri fine...

Tu nu râvni frumosul strai, femeii
Nici nu te-ascunde, în al ei parfum;
N-o jupui din coastă, cum sunt leii

Dacă, din nalbă, ți-o lăsa duium.
Ci, dă onor luminii și scânteii
Ce-o lasă pe cărare-n al tău scrum.