Privește,-i singură pe câmp,
Sub cerul fără niciun nor,
Secerătoarea cu-al ei cânt;
Oprește-te, sau mergi ușor!
Ea taie grâul, snopi făcând
Și cântă melancolic, blând;
Ascultă cântecu-i cum crește
Și-adânca vale-o copleșește!

Nicicând n-a fost privighetoare
Să-nalțe tril mai fermecat
Drumețului gustând răcoare,
După pustiul îndurat;
Nici cucu-n primăveri, cântând,
N-a frânt tăcerea mării, blând,
Cu glas mai fraged, mai ceresc,
Când, vagi, Hebride-n zări mijesc.

Dar ce anume cântă oare?
Poate că vocea-i întristată
Renvie lucruri vechi, amare,
Ori bătălii ce-au fost odată;
Sau poate-i doar un simplu cânt,
Un dor obișnuit, de rând,
Un chin, o pierdere de-o zi
Care a fost și va mai fi?

Orice-ar fi povestit, părea
Că nu se va sfârși nicicând;
O tot vedeam cântând mereu,
Mergând prin lan și secerând...
Vrăjit, în loc, visând, am ascultat;
Iar când, apoi, pe dealuri, am plecat,
Mi se părea, că-n suflet, glasu-i tot ascult,
Cu toate că-ncetasem să-l mai aud de mult.


Traducere de Petru Dincă