Enigma se desparte a reverii și ceață...
Promoția durerii ori vârsta de pe mână
și-or semăna, cu toate că mâlul tot se-ngână
din două părți cu sineși, din care se și-nvață.

Alături cu gonacii, simbolic pe centaur,
mi s-a părut că timpul momit la vânătoare
din ce în ce mai tânăr, din ce în ce călare
ajunge către seară la porțile de aur.

Sau n-a ajuns... Sau poate, ca pe-o jivină-n palmă
ținându-și viitorul, prin degetele-i toate
pleca din el un cântec toropitor, pe coate,
cum pleacă-n nopți oștenii spre-o nebuloasă calmă.

O! nu găsesc atâta poveste încât să-ncapă
(cu Rosinante triste ca literele-arabe)
neverosimil încă, baletu-ți de silabe
lăsat acestei liniști de-adânci vecii de apă...

Inelele din dreapta: de jind și de-ntrebare.
Încins cu două flăcări, lăstarii dimprejururi
neliniștesc o dulce mireasmă de contururi
venind de pretutindeni, pe-anapoda ori soare.

Ce amforă din care – purcedere eternă –
tulburător de unic, un narcisism de forme,
desfoliază-n aer închipuiri enorme
de flori paradoxale de magică lanternă!

C-o mână caut viața, cu alta lunec sprinten.
Sub panorama-amiezii izvoarele-și repetă
fragmentul fără spații, de zâmbet de cometă,
în care doarme frunza de-arțar, însă cu pinten.

La șoldul orii-n goluri, cu porțile căscate
de taină ori de spaime, deodată amândouă,
pe pirueta clipei începe-un cor să plouă
arome și eschive... Iar câte-o lună scoate

cornetele-i de fildeș, să treacă pe sub ele
(alături cu gonacii, simbolic pe centaur)
spre-o țară fără streșini, dintre eter și aur,
din ce în ce mai tânăr – curteanul naltei stele.