Aștept des.
Mi se pare că aud uși deschizându-se,
pași venind spre mine,
mâini care mă îmbrățișează când dorm.
Aștept o cană de ceai când nu mă simt prea bine,
să fie vasele spălate în bucătărie,
foi curate și creioane bine ascuțite,
prin fiecare cotlon.
Aștept o altă guvernare,
să întorc capul și să văd în dreapta mea
răspunsuri la tot felul de nesiguranțe,
o confirmare simplă,
după zâmbet și privire.
Aștept un fel de nemurire,
din simplul entuziasm al faptului că timpul trece
și tot ce doare se atenuează,
căci creierul alege să trăiască
cu el însuși
natural și simbiotic
cu un corp care devine din ce în ce mai anecdotic.
M-aștept la o duminică simplă,
în care să nu-mi pese de nimic
și, cu picioarele în sus, întinsă pe o canapea,
să termin de citit
un roman despre oameni și așteptările lor,
care mai de care mai vii și, între timp să fie toamnă
afară,
o toamnă cu lumină clară,
cu frunze gălbejite
și tot ce-i trebuie unei toamne să existe.