îmi zici că nimic nu se schimbă
timpul se mișcă în bucle, iar
spiritul alege calea măruntă între un hău
și colțuri de munte
în timp ce-mi atingi venele cu vârful degetelor
ca pe un desen captivant

te privesc cum te îndepărtezi
fantastică e lumea asta făcută din mâine
și-mi zici că cel mai important lucru este
nimic

dar, drept să spun, aceasta nu face sens
când toate cele ce trec lasă urme

mi-am ales umbrele de lucruri și le-am ordonat
după mărime
mai întâi secundele
când simți ce-ar trebui, dar nu
te decizi sau poate nici măcar nu (mai) știi (ca un Alzheimer precoce)
apoi orele
în care atingi soarele cu vântul prins de părul un pic murdar de nori
sau parcul în care zilele cresc din bucăți, conversații, depărtări
de ape, șoapte cu rădăcini de pământ și tăceri cu glasuri de păsări

dar n-am găsit nimic între toate, doar fragmente
împrăștiate ca o hartă și îmi închipui că viitorul este asta, spațiul dintre
toată a lumii nedeslușire învălmășită, aproape forțată și
strigătul care desparte

dar tu îmi atingi mâinile cu vârful degetelor și
în această foame de lucruri mărunte
îmi ții mâinile împreunate
sub ochii slobozi și ploaia
ce cade pe toate