Femeile aruncă apele murdare,
se scurg prin rotițe de metal,
sub clădirea albă, trec în canalizare.
Femeile își prind părul cu elastice rărite la capete
Râd și povestesc despre copiii lor,
despre soții lor, despre tații lor.
Fac pauze zgomotoase de țigară, sub o ștreașină din care
Curge apa ploii.
Poartă sandale și au călcâiele tari.

Femeile își pregătesc mopurile dezlânate
Trec dintr-o parte în cealaltă a holului, cu un fel de verticalitate
Se gândesc la o felie de cozonac și la un pahar cu lapte
Într-o dimineață presupusă, în care toate podelele lucesc
Și nu mai intră nimeni cu bocancii murdari de afară.

Femeile spun bancuri deocheate și-și aranjează sânii grei
Comit un act de bunătate, uitându-se una în ochii celelaltei
Și zicând: “Ia spune, doamnă dragă, cât e ceasul?
-Mai e până se face șapte.”
Femeile au aburi de zahăr ars imprimate în obrajii calzi
Sunt un ropot, un clocot pe care-l dă laptele pe aragaz
Înainte să facă spumă și să-l dai la o parte.

Copiii lor cresc mari și pleacă la facultate
Unde-și amintesc de podele lucioase și de mâneci suflecate.
Își mănâncă sendvișurile liniștiți, pe băncuța din spate
Și dau un telefon acasă:
„-Da, mamă. Uite, bine, ce să fac, dădeam cu mopul.”