De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi
Cu sălciile-n muguri și ierburile moi,
Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi și goi —
Și apă pe sub ramuri să cânte că un roi
De-albine nevăzute ce câtă miere-n flori.
De-o și să fie raiul, să fie-un lan de grâu,
În vântul dimineții să miște că un rău,
În soarele de-amiază să ardă aur greu,
Să între-n el arhangheli cu secera în brâu
Și umbră lor albastră să dăinuie târziu.
De-o fi să fie ralul, să fie-un deal cu vii,
Cu prune cum e brumă și mere arămii.
De-asupra lui să zboare cu frunză cea dintâi
Un stol de păsări albe vâslind prin zări pustii,
Țipând a toamna lungă că dorul meu să-l știi.

De-o fi să fie raiul, să fie-un câmp de nea,
Să scânteie zăpadă aprinsă stea cu stea
Și zurgălăi de sănii să sune-cum sună
În țara mea pe vremuri copilăria mea
Când toată tinerețea, iubire, te-aștepta.