Plâng vânturile peste ape
În mersul fără de vorbire
Nu mai e chip să se adape
El gândul dintr-o amintire.
Trezirea sorţii ne tot cheamă
Să îi cedăm prinosul bun
E mult ce e de luat în seamă
E anotimp pornit din tun,
Către noi zări fără de tihnă
Către amurgul asfinţit
Către a fi şi a muri haină
Ea nemurirea ce ne-a tot minţit.
Aplomb au gândurile rele
Åži nesurpate sunt maluri pe rug
Stă râsul strâns între măsele
Iar fericirea a ajuns la plug.
Flăcări de soare se alungă-n văi
Ea toamna sufletului geme
Nu mai e chip să vrei să stai
Când timpul a uitat să te mai cheme.
Nu plânge viaţa pentru moarte
Nici moartea parcă viaţă n-are
E orb el timpul ce desparte
Un alb ÅŸi negru prinse-n zare,
În căutare de firească stare
În căutare de destin blajin
Când drumul este cu sau fără cale
Iar Universul stă în asfinţit hain.