Când până-n zări e câmpul numai iarbă
În jocuri de lumină și de vânt,

Când herghelia se repede oarbă
Și-l vântură cu coamă la pământ,
De-mi sună-n cer întâiul tunet goarna
Și bubuie din depărtări în depărtări,
În sânge mi se dezmorțește iarna
Și ce-a fost mort învie din uitări.
Pe roib călare o pornesc cu zorii.
Oprit cu ochii roată pe gorgan,
Adulmec vântul și aud cocorii
Vestind din cer sămânța altui an.
Atunci, înfricoșat, descalec iute
Lipind urechea de pământul viu.
Și din afund de lumi răspund pierdute
Popoare răscolite din pustiu.
Aud prin vreme scârțâit de care.
Galop adânc vuind spre răsărit.
Și inima îmi bate tot mai tare
Chemându-mă cu sângele meu scit.