Albastrul șters al cerului de seară.
Coboară ca să-nalțe chiparizi
Întunecați, din cari pieziș zburară
Colunii albi. Lungi gene să deschizi,
Să vezi într-o grădină cercuită
De piatra zidului în trandafiri,
Cu ochi prea mari și degete subțiri,
Fecior de împărat cu-a lui iubită,
În rochi de fir și de mătase verde
Și cu șalvari de borangic prin cari,
Ca luna plină printre nori fugari,
În joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe când o căprioară fără teamă
De mângâieri, le-ntinde botul sfânt -
Și se privesc tustrei și nu-și dau seama
Că veacul lor s-a dus de pe pământ.