privesc pe geam
parcă din afara timpului îmi găsesc rudele
îngerii păzitori
mulțimea de străzi
casele unde am stat
reparând hornurile stricate după fiecare iarnă
când păstram focul cu cărbuni îngrămădiți de femeile făcătoare
de farmece
existențele mele nu păreau a avea legătură cu lumea
zilele curgeau spre un întuneric absurd de frumos
ce
înlocuia lipsa curentului electric

uneori mă așezam pe pământ
când se coceau strugurii și oamenii nu mai aveau răbdare
pentru dragoste
auzeam vocea interioară- boncănit al cărnii abia născute
dă-mi voie să plec

și atunci luam orice pom în brațe
ca unui bolnav de lepră
îi legam rănile
cojile se amestecau cu ciripitul păsărilor trezite
de ploaie
adormeam înainte ca Dumnezeu să trimită
un duh de minciună

îmi cereai să intru în apă
până la gleznă
apoi la genunchi
dincolo de umeri nu mai țineam socoteala

erau zilele acelea când nu puteam să mă rog
vedeam lumini din morminte
planete noi își aruncau razele benefice
și mă gândeam că ultimii în viață am fost numai noi
eu și dragostea ta

poate și alții vor să caute polul sud
își pregătesc săniile și carnea uscată de pește
îmi face bine că știu cum este când ninge
peste războaiele amânate
în ultima clipă

îmi umplu buzunarele cu semințe
arunc spre cer brațul unui arbore cu două ramuri
în ce parte cade cel mai lung acolo mă îndrept să-mi caut dreptatea
iubirea rămâne să curețe locul
pentru care mă bufnește sângele de câte ori mă ceartă
să nu vatămi vinul