Azi, m-am întâlnit întâia dată cu bătrânul din mine.
Sta ferecat într-o umbră. Îl priveam ochii. Tăcea.

Mi-aș fi dorit să îmi semene. Zvelt. Vânjos.

Pe chip îi împietriseră albe, înalte sprâncenele.
În ele ascundea priviri care căutau umbra
Cu care îmi adumbrea privirea mea.

Tot azi m-am plimbat noaptea prin ceață.
O ceață caldă cu lună plină.

Drumul pe care călcam era drept. Plin cu adrenalină.
Pășeam cu raze în spate și ascultam gândul.

Se zvârcoleau împrejur zgomote
Umplând cu ceruri pământul.
Apoi mă întorceam.

Cu luna pe față drumul urma aceeași cărare.
Drept, liniar, scurt se desfășura trecerii mele
Covor lunar strălucind prin lumini abisale.

Tot azi mi s-a stins tresărind viața în palmă
Ca un vis împăcat că a reușit să fie visat.

Însă mi-a părut un vis care și-ar fi dorit
Să mai fie visat o dată și încă o dată.
Dar a renunțat pentru că a venit
Somnul viu care ucide vise.

Somnul care nu poate fi adormit. Ce nu anunță
Când vine și omoară adâncul adâncurilor
Pe care nimeni, niciodată nu l-a gândit.

Azi, așadar, o zi ca și ziua de ieri,
Sau poate o zi ca și cea care va să vină,
Mi-a amintit că toate palatele lumii
Se construiesc din ruină.
Și că strălucirea lor este o sclipire
Pe care o vede undeva, cineva, cândva...

O clipă care după altă clipă piere.

Privirea ce se preface căutare
Într-o zare care nu are margini spre devenire,
Ci margini spre risipiri în uitare.

Privirea cu care am văzut azi întâia dată
Pe bătrânul din mine cum aștepta să fie privit
Ca un tânăr ce nu poate fi adormit.