casa ta îmi părea zidită în mine
ferestre ţi-erau ochii mei
iar genele mele zăbrele
casa ta era zidită în cugetul meu
peste cuvintele tale
şi uşă ţi-era doar sufletul meu rătăcit
lăsat să zboare uneori
cu silueta gândului tău răzvrătit
casa ta era zidită de vie
în carnea mea de piatră
şi numai atunci când mă cutremuram
de la atâta ecou
îmi dădeam seama că de fapt tu locuiai
singură
într-o încăpere din altă încăpere
într-o pustietate aflată în altă
pustietate
într-un cuvânt fără strigăt
într-o colivie încuiată
într-o pasăre
aşa că mai bine ia bolovanul acesta de inimă
şi trânteşte tare cu el de visele mele
până auzi cum trupul meu şuieră
de atâta singurătate,
de atâta zbor fără văzduh