Foaia albă, ca o lumină de stea,
mă ademenește să scriu în lumina ei.
Însă știu că steaua noaptea lumină,
iar ziua e soarele risipit de către zei.

De aceea gândul pe care îl zgârii
adâncind în carnea ei umbre de funii
mi-e teamă că devine cenușă
aruncată dimineața afară pe ușă.

Între dimensiunile din care devine,
foaia albă se deșiră zid în ruine
și în adâncul ei ascuns de pământ
sădește cuvinte cu forme de vânt.

Și acolo unde aștept să se stingă
cuvântul devine în sine o grindă
care ține foaia albă sus pe catarg
vântul spre a împinge visul în larg.

Ca o lumină de stea, foaia albă,
noapte de noapte se așează în palmă.
Chiromantic o privesc să pot înțelege
nesfârșirea cu care vrea să mă lege.