palid ca bogart în big city blues
trec pe stradă printre femei coafate
de grenada unui vis umbra mă sprijină
de subsiori de trei zile încoace/ gura
nu-i mai tace și mă tot împinge pe scări să
merg la alcoolicii anonimi degeaba îi
spun că am să-i las toată averea mea
perfuziile cu ciclofosfamid pansamentele
pe care am scris cu sânge un poem fără
sfârșit umbra pare atât de departe de toate
astea cum sunt tălpile goale ale lui yahwe
de stația orbitală мир va trebui să mă împac
cumva cu ea căci cine va mai așeza un
cearșaf peste mine peste trupul acesta
plin de cuiburi de păsări călătoare care
nu va lăsa în urmă precum giulgiul din
torino decât un chip nerevendicat de nimeni
ce pare că doarme la umbra unor aripi