Zi-mi
că înțelegi o brândușă care a înflorit în mijlocul lumii
năpăstuite
iar ai mei se urcaseră într-o mașină
de împrăștiat ierbicid
pe pământ treceau greieri și se speriau era prea lumină
eu cu luminile roșii pe cojoc;
aveam un cojoc foarte frumos, bunică,
da, să îmi pui, în el, niște prăjituri
că,
mai târziu, vin!
vin și eu la doamne-doamne să mă spele cu vin!
miroase a vin, mi-am pătat cu vin toate hainele
aștept să vină zăpada
dar nu
poate viața, însăși, e un compromis foarte mare
și ai măsura cu un compas uriaș cât de mult ai păși
pe lângă omul pe care, de fapt, îl vrei,
să rămână;
îi dai până și astrolabul înapoi în palma lui înfloreau merii
și are stele pe nas;
bomboanele
cu cacao
au fost, bunică, foarte bune
mi-e dor de o ciorbiță cu zahăr
puneai peste ciorbă cam mult zahăr, bunică, dar practica asta
a matale nu mai e, azi, pe nicăieri
și să
îmi cureți puful de pe piersici
când sunt foarte flămândă!
altceva nu vreau decât o piersică din mână de la dumneata;
îmi e dor de copilărie și de faptul că, mai demult,
a fi mic părea ca un fel de tobogan care te ducea automat către afecțiune
îmi iau mingea de ping-pong este mică, rotundă și albă
mi se pare romantic
și e paradoxal
să mă joc din nou ping-pong și găsesc ascunzătoarea omului de după copac
din mine curge un fel de sevă albă cred că
eram mică și albă
aveam mânuțele mici încercam cu ele
să văd
când de lung este sufletul oamenilor de pe lângă mine
și nu înțelegeam de fapt
nimic despre nimic
dau cu mine după spatele meu mai slab azi
de mult nu mi-ai mai curățat piersici
bunică
am o inimă uriașă, acum, ca o casă desenată
cu pixul de eronări pe o foaie
păcat că nu pot să intru în ea...
aș intra în propria-mi inimă și m-aș iubi foarte mult pe mine însămi...
până când cad jos
și mă umplu de luminițe pe haine
și luminile cu care mă privește dumnezeu cad jos
unde nu e nimic;
nici măcar o rugăciune puțin importantă;
din mine iese un fel de coș de funingine pentru că sunt prea
tristă câteodată;
pentru nimeni nu a rămas decât zăpada,
care pentru mine e cu susul în jos,
e zăpada rămasă copil și dă cu toate mânuțele ei în mine
până mă sparge nu ai observat că zăpada este, în iarnă, mai
prelungă
mai alungită cumva și mai anormală
mâine se umple tot coșul de bomboane și de cadouri
se vor desface toate sub brad
un vecin băut
iar de la fereastră, mă va chema, din nou, bunica mea, sub un cer răcoritor și gri,
sub un cer acrișor ca o limonadă
să îmi arate cum se sparg nucile pentru cozonac
probabil, plăcându-mi să ningă, o să scot sania
împlinesc, bunică,
patruzeci de ani, până când ninge;
peste genunchii și peste cojocul meu extraterestru cu luminile
roșii, pe el;
îți iau, omul meu, luminile de la purtător și o să mă joc cu ele
până când amețesc.
e un fel de a te pune fără să vrei orișiunde, în toate, mai ieri, lumina
sunt frumoase și foarte roșii sudalmele, astăzi, dar și bucuria
iar laudele au de pildă un parfum de cireșe
nici măcar eu nu le înțeleg
o să mă urc în cireșul acela și o să trag, din cer, un sentiment, jos
ca să văd dacă se umple cu ceva apă sau cu zăpadă
când ar ajunge la mine;
cine, de fapt, să înțeleagă un cireș surghiunit într-o grădină, în
iarna pustie,
și un cireșar
pun luminițele roșii peste tot, sclipesc, toate, peste puloverul meu cu puf alb
mama vorbea despre tot felul de taine pe care eu
nu prea le înțelegeam.