M-am întrebat cum s-ar scrie
dicteul automat al liniștii
urmat de cel al nepăsării.
Fără text de balast
sau baroc lingual nevrotic.
Fără steluțe nesincere
pe ceruri lipsite de nord.
Fără semne de punctuație
mixate în metagramatică
(acea gramatică-automată
a unei sclipiri,
în memorabila secundă
din secunda secundă
unei secundare secări).

Norul de tunete lirice
nu-mi putea lăsa acea rază
între marile răspunsuri.

Apoi, din înalt, cobora
porumbelul cu ramura de fenic,
și-mi fâlfâia, morse
:"să nu-l scrii!",
încât, când mi-a rămas pe umeri,
și am privit în oglindă,
nu puteam să văd,
decât, cât de puțin crist
era să las în vălurile virtuale.

Plângea, mărunt, cu lacrimi de rouă,
tot peretele laic, al catedralei blasfemiei.

Norul de tunete lirice
se răsărea în alte locuri,
mai reci, și, neprimitoare,
dictând automat golirea negenerației.

De aceea am o umbrelă
deschisă sub cerul senin,
pentru a nu pierde dictarea intimă umană
a omului firesc care trecea anul trecut prin fața balconului din champs elysee.