În orașul meu trăiește cu adevărat un singur locuitor.
El nu are o casă anume.
Casa lui evul mediu contemporan
în care cruciadele creștine au devenit
războaie cu teroriști
ori anecdote geniale despre cel de-al doilea sex
la BBC și radio Erevan




eu țin foarte mult la dânsul
ne iubim metafizic
până dincolo de nori
din această pricină locuitorii din poemele vecine
au început să ne numească aerieni
deși am averrtizat în nenumărate rânduri
că nu suntem îngeri și că numai
printr-un miracol îi vom putea lua după noi



el este iubit de toate femeile de pe scara
neterminată din epoca de aur
de toate femeile nenăscute și foarte frumoase
aidoma magicianului care a cucerit marele premiu
la Monte Carlo sub privirile înnebunite
ale prințesei Stephanie în fața căreia orgasmul
nu poate fi simulat prin iluzie
ori imaginație imperială





el merge ușor șchiopătând
rănit mortal de cultura română mai cu seamă
el este poezia din mâna tremurândă a fetei
de șaisprezece-șaptesprezece ani
prelinsă sub formă de tort






fără să bată la ușă
lumea lui Caragiale
Înaintează desculță





într-o zi o puștoaică i-a adus un mic animal
învelit într-un poem delicat
prietenul meu l-a luat în mână
s-a uitat o clipă la el
și atunci brusc a împlinit vârsta lui Goethe




avea numai un trup, un singur trup
pentru care toate femeile din oraș
s-au aruncat în râul lui Heraclit
și unele chiar au devenit mai inteligente
înotând pe sub apă din recunoștință
ori pur și simplu ca o resurecție
a eternului feminin
așa cum se încheie Faust și comunismul




,,mereu în sus”cum spunea Goethe
și prietenul meu când vorbea despre zei.






(Cătalin al Doamnei, din vol. Apocalipsa după Kosovo, editura Timpul, Iași, 2003, prefața: Gina Modoranu-Afrăsinei)