O fată foarte tânără e înăuntrul meu și totul e un rost de tăcere
Ești, pesemne, ca o stea proaspăt născută, în cetatea mea de pânză adormitoare
iar femeia are sub gleznă niște papucei roșii de pânză
deja, mă joc cu amândoi prin zăpadă, că sunt roșii, de asta, mă joc
ești, de fapt, cetatea mea de pânză lăuntrică
poate ar fi cazul
să nu știi tu că dintr-o mașină de tranzit îmi rămăseseră
toate darurile tale
mă zgâiesc după tine cu nasul lipit pe fereastra pe jumătate deschisă
aștept ceva poate o alipire a orașelor în care locuim fiecare
dacă o să ningă mâine, spre tine, din cetatea mea cu fulgi albi, ca laptele
la picior, am deja, magic, cele trei grame de zăpadă, vedea-te-aș tăcut
pe întinsul meu drum cu zăpezi…
de nesăbuit, mă crezi întru frumoasă întinderea și cele atâtea ziduri de zăpadă lăuntrică
e despre cetatea mea de pâslă și despre zidurile ei foarte vechi
poate pârâul care o traversează îți va face, nu, cu mâna
pentru că pâraiele nu au mână
ci țin doar o rostuire de peștișori thailandezi, aclimatizați într-o apă dubios de murdară
care trece de-a dreptul prin ziduri, de zidurile sunt calde, la pipăit
de la izvoarele acelea de apă caldă și, presupun, termală
pui palma împrăștiat pe ziduri le simți la mână și sunt călduțe
eu nu sunt pesemne prea înțeleaptă cu tine zicându-ți
sunt, cum să nu fiu, o păcăleală a fostei tale iubite
papuceii cei roșii nu mi i-ai legat tu, nu este despre legarea picioarelor,
e despre tradiția aceea cu papucul meu roșu cu care o să dau după tine,
oamenii sunt, pesemne, mai ciudați
privește la Cerbul azi nevăzut cum ia în coarne celălalt rit și se duce
în lacrimi, o să mă întorc și o să desenez, pe fereastră, cu mâinile
pădurile cele ascunse ale tuturor animalelor, nu îmi e frică de răzvrătirea vulpilor roșii
o să îmi chem unda de pe dealul cel mare și din pădurea viselor tale înăsprite
îmi vor lega, cu unda aceea, picioarele, ca în tradițiile chinezești
nu cu sfori de cânepă, însă mi le voi lega, cu sfori, totuși, singură
voi plânge după picioarele mele și mi le voi lega…
Spuneau, undeva în grădina ta cea sălbăticită și mult solitară
nu încap decât diamante foarte mari care sclipesc mai albe decât diminețile
o să merg, împreună cu tine, și o să caut pădurea aceea
să dau cu papuci după ea
e ceva în tristețea pisicilor ofuscate
recunosc totul
tu ești o pisică, eu nu sunt pisică de casă, cum să fiu
însă, câteodată, mă fac o pisică atunci când trebuie să mă dau jos
dintr-un loc prea înalt de pe un acoperiș de peste apă și din depărtarea în care poate ieri m-ai exilat
cad cumva exact cum trebuie când o să dai, după mine, cu gheme albastre de mohair
după cerbi, după vulpi, după nunți și bursuci, după atâtea păduri,
tradiția spune că te înșeli și că eu abia ce mă joc,
e tradiția aceea, să stau cu amândouă picioarele în apă de râu
atât cât vreau eu
nu în apa cetății tale, care e obtuzată;
în lacrimi, voi desena cu degetele pe toate ferestrele tale
mă voi bate cu frumusețea zăpezii cu fulgii ei preafrumoși
cum să nu îți desenez aceste cuvinte pe un halou bun pe sticlă?
la primăvară, se vor întâmpla, așadar, cele mai absurde lucruri
un tâmp… un corb prea tâmp vânătoarea cea nesăbuită de pe acoperișuri de apă mișcătoare
o dragoste mare un iubit mare și bun care va apărea la capătul podului
(chiar după ce am dat după tine cu papucul cel roșu,
pierzându-l);
În orașul acesta, nenaturale toate principiile de lebădă
îmi spuneai despre lebede sunt nenaturale
dar, la primăvară, vor fi alte păsări și alte sute de povestiri aiurite
pe cărările cu petale de măr sălbatic care pornesc de la locurile cireșilor
e un fel de doină ca de lebădă
o aud
nu mă-nțelegi, petale de la locurile cireșilor sunt aici, neforțat.