Rugi de rădăcini răsar și cresc în tulpini umplând printre lumini cu umbre orizonturi de spini.
Și se desfac ca aripi pline de petale de crin parfumate cu arome de umbre ce răsar din nimic
piruetând în ultima spirală tot cerul rămas înafară căzând în adânc de adâncuri de sâmburi
urme pe care le pierd în alte urme ca pe dangăte dăngănind valuri de clopote risipite din turle.
Rostuind colțuri cărămizilor adâncesc în cer forme exacte și spații care rup timpului clipe.
Arzându-le sap în cenușă bătăile inimii lor ce redimensionează praful ce adumbrește din nor
vârfurile luminii din care crapă și în care împing carnea în carne să devină din nimicuri timp
și sap dăltuind, lovind, asudând, cuvântând, visând și plângând ca o rădăcină în propriul gând.
Roate alambicate și dezlânate cu pungi de priviri în ochi încărcate se rostogolesc în crug ceresc,
în orizont de dincolo de cel mai îndepărtat și neimaginat cuvânt mort și fără măsură susură
rostind imagini în culori pline de nuanțe și parfumuri de flori, pline de sori umbriți de ninsori albe, nesfârșite, infinite, vise rătăcind, rădăcini aiurind printre lumini sângerând atinse de spini.