dar apele nu se jucaseră
făptuiseră ceea ce știau ele mai bine
experte în arta potopului

înălbite gesturile mele întâlneau
cuvinte cu eroziuni
urmele ciocului pietrificat
mă ghiceau
încă vie

bună de pedepsit

pielea ta ferfeniță proba inutilitatea
procesul chimic al decolorării irisului
generația stărilor oarbe!


noi – această coală albă a prezentului fără de memorie
orașe scufundate readuse o vreme la suprafață
cât să întipărească spaima
în destinul amatorilor

rămași ca-ntr-o cochilie a timpului
zgomotul de fundal al întâmplării ratate
pe care săracii cu duhul aveau de acum încolo
să-l confunde cu incorigibilul „se-aude marea!”