femeie de sine-născătoare, ca o slovă de aur dintr-o biblie,
înveșmântată în maramă verde cu ochiuri largi și ciucuri
până la glezne, aciuită din adânc de codru, dintre iazuri,
frumusețea ta răcorește pământul verii în amiaza mare,
iar prorocii au venit cu denii și mirodenii să te cânte,
făcătoare de umbră și de floare.

eu nu-ți voi mai preaslăvi trupul de vioară cu mușchiul pădurii
printre corzi, sau floarea viorie pierdută în cutia de rezonanță,
cântul tău trist și subțire,
trecând peste vămile evurilor din ureche în ureche,
sau acel fuior de raze care te acoperă peste inimă,
ca pe un prunc în fașă;
tu ești și fiică și mamă și soră pentru fire
și numele tale multe nu le strigă nimeni.

lumea stă de veacuri să te asculte și toți cred că timpurile trec,
dar nici timpurile nu trec, nici piramidele și nici coloseumul,
toate rămân la fel, de la piatră la lemn și fier și oțel,
zgârie-nori sau internet, câte-n lună și în stele…
dar vioara ta cântă și oamenii uită. cu inimă de licurici ei te ascultă.