Pustiu în jur și numai goliciune,
Ca un deșert întins, neprihănit,
Fără de ființă, dar totuși stricăciune,
Ascunsă-n valuri fade de nisip.

Miraj de apă pitită printre dune,
Îl caută-n zadar, fără de a-l găsi,
Un suflet ce-i stingher în trist-amărăciune
Se luptă cu putere păcatul a-și spăsi.

Deși e-nconjurat de-atâta lume,
Singur rămâne la apus de zi,
Culcându-și capul pe vechile-i urme
El tot mai speră oaz-a-și întâlni.