sub sandaua divină colbul nu mai argintează privirea
plămânul planetei gâfâie în noaptea densă care-l cuprinde
oamenii îi curg ca arsenic în vene
fără să-ntrebe încotro este nordul și de ce arde curcubeul împănat
cu deșerturi

unde sunt strig umbrei ce-mi calcă în picioare sorii
unde-i urzeala strălucirii din lume țip ca o fiară rănită
și ecoul îi smulge sunetului limba

zadarnic întreb în care răsărit zace îngropată anonim inima omenirii
uitarea e spânzurătoarea perfectă pentru
cel ce-și refuză golgota
și gravitația criptă omului ce-și adoarme îngerii în piele

mă arde vara aceasta bolnavă care îți mută cerul părinte
pe gheața auzului se patinează sălbatic
ochii din palma arginților coclesc
fără să decojească minunea
sub mască doar golul dă semne de viață anemice
se țipă în tonuri crăpate în case umbroase unde nimeni nu-și aude aproapele
doar povestea în cârje dă ocol arterelor celui ce-o spune
înainte de a-și înghiți văzduhurile
culorile devin un mix de tumori pentru vopsit chipuri
războiul deschide tranșee în plămâni
duhul nu poate anihila abisul de ură pe care oamenii îl țin sub limbă
ca pe cuminecătură

amețiți de cântece orfice oamenii ticăie orgasmic
sub carapacea unui timp malign
eresul din colbul zilei pietrifică gurile ca un flux ciclopic
lumina planetei fierbe în plămânii omului
o energie subtilă

să-mi pui sub limbă cuvântul sacru părinte e necesară o erupție