se făcea
că te călugăriseşi
la o mânăstire de maici

aveai trecere!

te sculai odată cu orătăniile curţii
deşi – ca să fii sincer! – ţi-ai mai fi prelungit
somnul raţiunii… al identităţii

în această abdicare de la realitate
purtai mirosul atât de distinct
al doamnelor bălțate
printr-o hotărâre a sorţii menite
a intra sub incidenţa nimicului

în faţa confesionalului
devenit deodată maşină cu sfinţi
îţi mângâiai singurătatea
minorul timp… moartea

radiai totuşi inocenţă
[până la mine mai nimeni nu te-a ghicit!]
îţi umanizai patima cu torsul unei pisici
pripăşită, biata, în întunericul unei vieţi

veneau sărbătorile
îngeri cardiaci vesteau cât îi mai ţinea Inima!
nu te puteai dezice de lipsa vocaţiei de ascet

rămasă în lume
purtam stigmatul
femeii veşnic învirginate
nu era chip să mă dezic.