tăcere aspră în parcul pierdut pentru o clipă în depărtarea gândului meu
merg fără să judec îmi reazem fruntea de câțiva nori legați la gură cu frunze
pomilor fructiferi li s-a promis marea cu sarea dacă/ și ei au luat-o politic/
vara nu încruzește suflete le seacă în disperare trimițând soarele direct pe piele

concitadin un miez de adevăr crapă în toiul unei dezbateri nu tocmai binevenită
nici nu știu ce să mai cred despre unele lucruri fluturate doar ca să atragă atenția
câteva pietre dau impresia unei familii rezistente la ora actuală incertitudinile fac zgomot pentru nimic
viața se afundă în mocirla decrepitudinii deschid cioran ca la o lecție de anatomie și îmi pare că recunosc
în fiecare e așa o mare descompunere încât îți vine să plângi să blestemi să te lași păgubaș
uneori îmi propun maratonul un gest de rezistență la stres la oamenii care îl provoacă
planific o singurătate salvatoare după care ar întoarce toți capul pierzându-și mințile iremediabil după fundul vreunei dive încrezute
cât de sătulă să fie ca să mă ocolească în fiecare clipă a revenirii melancoliei de a fi fericită
palpabil înăuntru se află un grăunte de iubire pare să prindă scâncet forme gen
și femeia asta care se vaietă de dureri chiar în sufletul meu un pat alb la terapie intensivă