Boala noastră este masca noastră.
Boala noastră este plictiseala fără limite.
Boala noastră este ca un extract din lene și neliniște perpetuă.
Boala noastră este sărăcia.
Boala noastră este să fii țintuit într-un loc.
Boala noastră este să nu poți fi niciodată singur.
Boala noastră este să nu avem nicio meserie, și de-am avea una, una să fie.
Boala noastră este neîncrederea în noi înșine, în ceilalți, în cunoaștere, în artă.
Boala noastră este lipsa de seriozitate, falsa serenitate, dubla suferință. Cineva ne-a spus: ce straniu râdeți. Știa el oare că râsul acesta este reflexia iadului nostru, reversul amar al: „Înțeleptul nu râde decât tremurând” de Baudelaire.
Boala noastră este neascultarea față de Dumnezeu pe care singuri l-am impus.
Boala noastră este să spunem contrariul a ceea ce dorim. Trebuie să ne torturăm pe noi înșine ca să vedem expresia de pe fața auditorilor.
Boala noastră este aceea de a fi dușmanii tăcerii.
Boala noastră este că trăim la finele unei zile mondiale, într-o seară atât de asfixiantă, încât de-abia dacă îi mai suportăm duhoarea putreziciunii.
Entuziasm, grandoare, eroism. Odinioară lumea zărea când și când umbrele acestor zei la orizont. Azi sunt marionete. Războiul a venit din lume, pacea veșnică l-a moștenit jalnic.
Odată noi visarăm că înfăptuiserăm o crimă indicibilă, necunoscută până și nouă înșine. Trebuia să fim executați într-un mod diabolic, intenționau să ne scoată ochii cu un tirbușon. Însă am reușit să scăpăm. Și am fugit – cu o tristețe imensă în inimă – de-a lungul unei alei tomnatice care traversa domeniile tulburi ale norilor fără sfârșit.
Acest vis era simbolul nostru?
Boala noastră. Poate mai are vreun leac: iubirea. Dar în final a trebuit să recunoaștem că suntem prea bolnavi pentru iubire.
Există însă ceva care este sănătatea noastră. Să spunem de trei ori „totuși”, să scuipăm în mâini de trei ori ca un vechi soldat și să ne vedem în continuare de drum, aidoma norilor împinși de vântul de apus, în direcția necunoscutului.