Când Luna valul de mătase își scutura,
Pe toată valea răpusă de tăcere,
Îmbrobodiți în scutecul iubirii,
Vrăjile nopții pe drumuri ne purtau,
Sfidand statura Lunii pline.

Mână în mână, colindam păduri,câmpii virgine,
Botezate cu parfumul florilor create enigmatic,
Descântați de spiritul divin și singuratic...
Ne-am înfrățit cu cerbul mândru și ciuta săltăreață,
Când veverițele se speriau de șoapta noastră,
De orice foșnet viu, din lumea lor măreață.

Ce înalt era focul pe care îl ațâțai voios!
Cu cetină de brad uscată,
Sfidând bolta cerească și pădurea,
Mă răsfățai cu glume și gesturi copilărești,
Ca amintirii noastre să nu-i știrbim statura,
Când, din pipa fericirii noastre amândoi scrumam.

Potcoava găsită atunci în drum,acum e mărturie,
Că toată valea era flotant proprietatea noastră,
Când ceața dimineții pe umeri ne cădea,
Cine era ca noi, în libertate neînțărcată?
Cine se mai iubea la gură de izvoare?
Sfințind iubirea îmbăiată în concertele greierilor,
Neîntrecute sub soare.
Cine se înfiora,în marea înrourată și verde a Naturii,
Când ochii lumii lacomi din umbră ne pândeau.

O,sfântă iubire, ce mintea omului o tulburi fără vrere,
Să nu slăbești centura celor ce-ți prețuiesc esența adevărată!
Ești toată bogăția omenească!
Fără tine viața pământeană e ca o frunză moartă.

12-02-2018