De la o vreme nu mă recunosc,
privesc în mine și parcă nu sunt eu,
cel puțin nu eu, acela, care dimineața
în timp ce sorbea din ceașca cu ceai verde
sărea în pantofii reci și-n pas alergător
prindea tramvaiul cel de toată truda
în lanul de grâu.
Seara cu muzica sferelor în urechi
și aroma pâinii coapte în nări
se întorcea acasă ca drumul lui Blaga.

Acum...
dimineața șterg visele de praf
și amețit de aburii cafelei
ca de iluzia cu ochi albaștri
deschid fereastra până la gâlceava străzii.

Cu paradigma formei
între degetele de la mâna dreaptă,
plec după ierburi de vindecat cuvântul dat
pentru care, dacă ar mai trăi tata,
cu siguranță m-ar dezmoșteni.