Foșnește singurătatea pe margini
și vântul se umflă în corpul ei
cum noaptea în sufletele abandonate.

În arșița înstrăinării
clipele de naufragiu se pierd

când nimeni nu te ma întreabă
nici un răspuns nu are rost.

Sufletul tău intră într-o amforă
și curge asemenea uleiului,

modul în care-l respiri
în forma scrierii în cuvinte,

mugur verde pe ramurile singurătății.