Mă rupi încet, eram un codru des
și-acum din mine n-au decât toți câinii,
din pâinea-ntreagă, doar mirosul pâinii
să-l muște, să se bucure din ce-s.

Din tine-i clar neclarul dos al mâinii,
ce-ascunde prea lipsitul interes
din ochii-ți reci ca peștii de pe șes,
de unde-i răul nostru care-ntâi ni-i.

Și-apoi vin toate, sarea de pe rană,
cucuta-n apă, râsul plumburiu,
pisica moartă, coaptă și vicleană

și-un popă-n poartă, fără anteriu,
ce-o să mă-ngroape-n aur, de pomană,
când eu deja nu-mi pare să mai fiu…