Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea
și-atunci din demult se arată ei
E R O I I
înarmați până în dinți cu dorințele noastre
de mai bine
(dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci ale unui viitor îmbolnăvit...)
Și plâng odată cu ploaia de vară în timp ce monumentul eroului necunoscut este mâncat în piatră nepăsare cu nepăsare

Dă inima mai tare îmi rostește amintirea
și tot regimentul ecvestru trece prin ea doborând inamicul obuzele șuieră se sting foarte târziu
lăsând pacea să troneze peste trupul istoriei purtat în carul alegoric al trupului meu

Atunci copilul din mine căruia i se așternu pace din străbuni în străbuni sări în fața acestora cu crucea din flori de recunoștință
Soarele maritim dădu onorul de pe puntea orizontului cu chipiu un pescăruș făcu o acrobație de zbor

Dă iubirea mai tare îmi spune amintirea bătându-mă pe umăr