îmi e dor de lucrurile nesemnificative.
când cenușa se va așeza,
voi ști din partea cui mi-au crescut rădăcinile
precum ușile bătute de curent,
aud în tâmple:
blestemată fii, apocalipsă!

obscuritatea încheie ziua,
așa cum somnul închide gura mulțimii,
orice domnie va trece.

omul care vrea să fie nefericit găsește până la urmă
scuze,
pentru a crea haos,
nu e treaba ta să gândești,
mi-a zis diavolul:
încă o dată dacă îmi spui doamne, te arunc de pe munte!

lupii coborau jos în haltă.

minciunile pe care le spuneam ca să câștigăm timp
s-au risipit,
întunericul s-a întors în mormânt,
iar eu am putut adormi mulțumit să-mi recunosc vina,
oscilând între două civilizații,
jucându-mă cu salvarea,
de parcă aș purta povara unui șir lung de bărbați slabi
și inutili în care sufletul meu a crezut cu pierderi imense.

poate drumul meu s-a încrucișat cu vreun înger
sau poate ușurința de-a scrie
mi-a adus numai necazuri.

îmi amintesc de mama,
cutele de pe fața ei când zâmbea,
uleiurile ei,
levănțica.

moartea începuse să cânte:
apele vor aduce pacea,
iar noi ne măsuram mâinile,
să vedem potrivirea
până când prima răsuflare se ridicase deasupra.