Îmi beau cafeaua, eu cu mine însumi,
și mă mai iau în brațe, uneori,
îmi șterg din lacrimi când m-apucă plânsul
și mă ridic când simt că nu mai pot.
Doar eu cu mine și eternitatea
ne recunoaștem când suntem învinși
dar niciodată nu vom spune astea
la frați, surori sau poate la părinți.
De drumul meu în cotitură bate
eu îl răzbat ca pe un câmp cu flori
mai adăugând un braț de nestemate
buchetului dulce mirositor.
Când eu cu mine întâlnim durere
pe rând o transformăm în giuvaier
căci nimănui nu-i șade în putere
să mă clădească în armurier.
Îmi beau cafeaua, eu cu mine însumi,
tot povestind la stele-n răsărit
și dac-ar fi să mă apuce plânsul
voi continua de unde m-am oprit.