şi el era mărunt
în loc de suflet gol purta:
teren viran sârmă ghimpată
mai nimeni nu scrisese vreodată: câine rău
se subînţelegea probabil:
fiară turbată

perpetuu suspendat între a fi şi nu
mai mult spre NU
fatidic impunea tabuuri

sssssstt!!

să-i spunem umbră… întuneric
băi goliciune să-l strigăm
băboule!
acoperă-te dracului odată că ni-i greaţă!
ucigă-l Crucea, da, să îi ţipăm
să-i aşezăm în faţă preacuratul
chip al Pâinii?!

DAR
el era mărunt mult prea mărunt
o apă stearpă
mărunt la imperfect la nesfârşit
perfect orizontal
simţeai sub talpă-n inimă ceva
ca o fisură ca o baltă

stingherele-i simptome omeneşti – ohhh!
schiloadele excepţii confirmând reguli

şi ce divinitate aiurită îi luase ăstui bou praful de molimi
o clipă aşezându-l între zei
de se bătea cu pumnii-n piept netotul
şi nu-şi mai încăpea în piei?!

şi de zâmbea… se cuvenea s-o faci şi tu?!
să râzi în hohote să te scălămbăi să mori de bine
să te repezi să iei în fracţiunea aceea-n care da?!
[ce da? păi mai nimic. NIMIC. … atunci?!]
s-ajungi apoi s-accepţi suprema
inducere-n eroare-n moarte
tâmp să te pierzi pentru că naiv fiind
tu ai crezut?!