I

Rege,-auzi cum cântul strunei mele
zvârle zări prin care ne mişcăm?
Năuciţi suntem purtaţi de stele,
şi apoi ca ploaia ne lăsăm,
şi-nfloreşte-n locurile-acele.
Fete înfloresc, de tine ştiute,
ce-s femei acum şi mă îmbie;
feciorelnică mireasmă-adie,
şi-ncordaţi băieţii stau făclie,
zvelţi şi respirând la uşi tăcute.
Fie-n zvonu-mi să-ţi răsară toate.
Însă beat se clatină-al meu cânt:
Nopţile-ţi, o, rege, nopţi uitate –
ce slăbite-au fost de-al tău avânt,
şi frumoase, trupurile toate!
Amintirea-ţi o-nsoţesc, îmi pare,
căci presimt. Dar pe ce strune oare
geamăt isc, de sumbră voluptate? –

II

Rege, tu ce toate-ai stăpânit
şi care cu-atâta viaţă numai,
covârşitu-m-ai şi m-ai umbrit,
vino de pe tronu-ţi şi sfărâmă
harfa asta ce mi-ai istovit.
Ca un pom i-acum – cules, pustiu:
printre crengi cândva sub rod plecate,
un adânc de zile mai răzbate,
care vin – pe care-abia le ştiu.
Să mai dorm nu vreau în preajma harfei,
uite mâna-mi de băiat, ci ea
ale trupului octave n-ar fi,
crezi tu oare,-n stare să le ia?

III

Rege,-n beznă de-ai căta scăpare,
tot în stăpânirea mea te ţin.
Nu-i rupt, uite, cântul meu cel tare,
reci, în preajmă, spaţiile devin.
Sufletu-mi orfan şi al tău ceţos,
zac în nourii mâniei tale,
unu-ntr-altu-nfipte cu turbare:
gheare într-un tot întunecos.
Oare simţi cum ne-am schimbat de tare?
Rege, rege, duh e ce-a fost greu.
De ne ţinem astfel fiecare,
tu – de tânăr, de cel vârstnic – eu,
stele-aproape suntem, rotitoare.


traducere de Maria Banuş