În leagăn peste fântână
omătul alb al florilor.
Azi stă uscat într-un picior.
Fântâna a murit pe-o rână.

Nici cumpănă în rugăciune,
nici bivoli lângă jgheabul scund.
A putrezit mocirla-n fund,
cu mormoloci și spurcăciuni.

De ani, găleata nu mai scoase
din smârc boleșniță și clei.
Ca un strigoi, deasupra ei
salcâmul clănțăne din oase.

Dar jos, în beznele amare
în care stele nu mai cad,
sub taina slutului ei iad,
fântâna parcă mai tresare.

Și moarte încă mai palpită
năluca de pe alt tărâm
a crengii albe de salcâm,
cândva deasupra, înflorită.